26 de ore pe zi

Fiecare dimineata pe care o trezesc din somn, aduce tot mai multe schimbari zilei. Timpul devine misterios de scurt, apa de la robinet parca nu mai e arat de rece ca in vremurile trecute, parul imi sta directionat in toate partile camerei, muzica de la calculator imi incanta in surdina urechile, vremea din spatele geamului mi se arata foarte nepasatoare si nehotarata. Inca un efort supraomenesc imi este destinat sa il indeplinesc: sa ma ridic din pat.

O dara de ceata imi strapunge ochii, obositi si lipiti de cearcane adanci. Rosul lor parca il simt cum se scurge in jos lasand loc, tot mai mare cetii. Si daca nu se gasea unul destept care sa inventeze mersul, ce as fi facut? As fi devenit in scurt timp ceramica fina, de cea mai proasta calitate. Slava Domnului ca am gasit cararea spre camera imbracata in gresie alba.

La fiecare intrarea in misterioasa incapere, raman uimit privindu-l in oglinda pe cel ce abia s-a trezit. As vrea sa il intreb daca poate sa isi revina in scurt timp, insa raspunsul lui este, o privire la fel de posomorata si obosita ca a mea. Neinteresat, de un raspuns mai concret, imi intorc spatele si imi reiau drumul spre locul de unde am pornit. O lovitura usoara primeste unul din plamani, chiar amandoi, iar creierul ma intreaba cu indignare: "Unde imi este cafeaua?" Si ce pot face? Ah, ma abtin si ii fac poftele. De multe ori are niste pretentii greu de satisfacut. Cateodata nu stiu ce sa ma mai fac cu el. Dar ce sa faci, imi este drag asa cum e. Intr-un final reusesc sa imi revin din betia somnului dand deoparte toate gusturile lui.

Dureaza o vesnicie inevitabil de scurta pana se lasa seara. In tot acest timp lucrurile au fost facute bine, iar micul savant a stiut sa ma tina ocupat. Privesc acel pat, privesc pe fereastra, si imi spun: "iarasi te-am prins, dimineata!"